Inapoi la Hotarari CEDO

 

Traducere din limba franceza

Consiliul Europei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Sectia a treia

Cauza RADOVICI SI STANESCU contra ROMÂNIEI

(cererile nr. 68479/01, 71351/01 si 71352/01 alaturate)

Hotarâre

Strasbourg

2 noiembrie 2006

Aceasta hotarâre va deveni definitiva în conditiile definite la articolul 44 § 2 al Conventiei. Poate suferi modificari de forma.

În cauza Radovici si Stanescu contra României,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (sectia a treia), reunita în camera formata din:

            Domnii  B.M. ZUPANCIC, presedinte,

                          J. HEDIGAN,

                          C. BIRSAN,

                          V. ZAGREBELSKY,

            Doamna A. GYULUMYAN,

            Domnii   E. MYJER,

                          DAVID THOR BJORGVINSSON, judecatori

si          Domnul V. BERGER, grefierul sectiei,

            Dupa ce a deliberat în camera de consiliu din 12 octombrie 2006,

Pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

            1. La originea cauzei se afla trei cereri (nr. 68479/01, 71351/01 si 71352/01) îndreptate împotriva României prin care doi cetateni ai acestui stat, Doamnele Ioana Cristina Radovici si Elena Stanescu (“reclamantii”), au sesizat Curtea la data de 1 ianuarie si 5 iunie 2001 în temeiul articolului 34 al Conventiei de Protectie a Drepturilor Omului si Libertatilor fundamentale (“Conventia”).

            2. Reclamantele au fost reprezentate de sora lor, Doamna C. Ehrhardt. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul sau, Doamna B. Ramascanu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.

            3. Reclamantele invoca o atingere adusa dreptului lor de proprietate contrara articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza imposibilitatii prelungite în care s-au aflat de a dispune de un imobil ce le-a fost retrocedat si de a încasa o chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea dispozitiilor de urgenta adoptate de Guvern în materie de contracte de închiriere.

            4. Cererile au fost repartizate primei sectii a Curtii (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însarcinata sa le examineze (articolul 27 § 1 al Conventiei) a fost constituita în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului.

            5. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenta sectiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Aceste cereri au fost repartizate sectiei a treia remaniata în consecinta (articolul 52 § 1).

            6. Printr-o decizie din 5 aprilie 2005 Camera a decis sa le conexeze si le-a declarat admisibile.

            7. Atât reclamantele cât si Guvernul au depus observatii scrise suplimentare (articolul 59 § 1 al regulamentului).

DE FAPT

I. CIRCUMSTANTELE SPETEI

            8. Reclamantele s-au nascut în 1930 si respectiv 1933 si locuiesc în Bucuresti.

            9. Faptele proprii fiecareia din cereri, asa cum au fost expuse de parti, se pot rezuma dupa cum urmeaza.

            1. Cererea nr. 68479/01

            a) Actiune în revendicare imobiliara

            10. În 1996 reclamantele au înaintat la Judecatoria Bucuresti o actiune în revendicare a unui imobil nationalizat prin decretul nr. 92/1950. Situat în Bucuresti, la numarul 184-B în strada Calea Grivitei, acest bun era format dintr-o casa cuprinzând mai multe apartamente precum si din terenul pe care se afla casa. La vremea aceea unul din apartamente era ocupat de E.D. pe baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în 1986 si a carui durata fusese prelungita pâna la 8 aprilie 1999 prin efectul legii nr. 17/1994.

            11. Printr-o sentinta definitiva din 2 aprilie 1997 judecatoria a dat câstig de cauza cererii reclamantelor pe motiv ca nationalizarea bunului fusese ilegala si a ordonat autoritatilor administrative competente sa le restituie bunul. De la acea data interesatele au început sa achite taxele si impozitele funciare aferente imobilului lor.

            b) Demersuri în vederea încheierii unui contract de închiriere cu locatara E.D.

            12. La 26 august 1998 reclamantele au comunicat lui E.D. sentinta din 2 aprilie 1997 prin intermediul unui executor judecatoresc si prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, în conformitate cu dispozitiile legii nr. 114 din 11 octombrie 1996. În comunicarea lor ele o invitau pe E.D. sa încheie un contract de închiriere cu ele, noile proprietare ale apartamentului ocupat de E.D. si îi indicau în vederea depunerii chiriei coordonatele unui cont deschis pe numele lor la Casa de economii.

            13. În mai 1999, dupa intrarea în vigoare a ordonantei de urgenta a Guvernului (OUG) nr. 40/1999, reclamantele s-au deplasat la domiciliul lui E.D., care nu dorea sa dea curs cererii lor, pentru a proceda la încheierea unui contract de închiriere; s-au lovit de refuzul categoric al lui E.D.

            c) Prima actiune de evacuare împotriva lui E.D.

            14. La 25 august 1999 reclamantele au înaintat la judecatoria Bucuresti o actiune de evacuare împotriva lui E.D. Ele mentionau ca E.D. le ocupa imobilul fara titlu locativ si a refuzat sa încheie cu ele un contract de închiriere si sa le plateasca chiria aferenta. Ele s-au plâns între altele ca E.D. amenajase un cotet de porci la subsolul imobilului, ceea ce l-a deteriorat si l-a facut sa devina insalubru.

            15. Printr-o sentinta din 9 ianuarie 2000, judecatoria le-a admis cererea si a ordonat ca E.D. sa fie evacuata din imobilul în litigiu. El a constatat ca E.D. nu ceruse prelungirea contractului de închiriere referitor la apartamentul pe care îl ocupa cu familia ei, posibilitate care era prevazuta de articolul 2 al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 si care i-ar fi permis sa încheie un contract cu noile proprietare. Judecatoria a relevat de asemenea ca reclamantele nu respectasera obligatia ce decurgea din articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului de a comunica locatarei, în termen de 30 de zile începând de la data intrarii în vigoare a ordonantei, prin intermediul unui executor judecatoresc si prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, data si locul stabilite în vederea încheierii unui contract de închiriere.

            16. Remarcând ca în temeiul articolului 11 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului nerespectarea de catre proprietar a acestor formalitati implica prelungirea contractului anterior pâna la încheierea unui nou contract, judecatoria a considerat totusi ca aceasta dispozitie nu era aplicabila în cazul în speta, tinând cont de exceptia prevazuta de articolul 13 d) al ordonantei de urgenta a Guvernului, conform careia prelungirea nu intervenea în caz de litigiu rezultat din refuzul locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar. Judecatoria a considerat într-adevar ca reclamantele dovedisera ca E.D. refuzase sa încheie un asemenea contract. Ea a considerat prin urmare ca prelungirea contractului de închiriere nu intervenise si ca E.D. ocupa imobilul reclamantelor fara nici-un titlu locativ.

            17. Printr-o hotarâre din 11 mai 2000 tribunalul Bucuresti a confirmat în apel temeinicia acestei sentinte. El a considerat ca judecatorii din fond facusera o aplicare corecta a articolului 13 d) al ordonantei considerând ca prelungirea contractului de închiriere nu avusese loc tinând cont de refuzul lui E.D., demonstrat de reclamante, de a încheia un contract de închiriere cu ele, noile proprietare.

            18. Printr-o hotarâre definitiva din 26 septembrie 2000, Curtea de apel Bucuresti a admis recursul formulat de partea pârâta si a respins actiunea reclamantelor. Ea a relevat ca acestea din urma nu o invitasera pe E.D. sa încheie un contract de închiriere în conditiile si formele prevazute de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului si a considerat, prin urmare, ca contractul de închiriere încheiat anterior între E.D. si stat se prelungise automat în temeiul articolului 11§ 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului. Motivele hotarârii nu faceau nici-o mentiune la aplicabilitatea în cazul în speta a articolului 13 d) al ordonantei de urgenta a Guvernului.

            d) Actiune în daune-interese împotriva lui E.D. pentru privarea de folosinta

            19. La 9 august 2001 reclamantii au chemat pe E.D. în justitie pentru a fi condamnata la plata unei sume destinata sa compenseze privarea lor de folosirea apartamentului pe care pârâta îl ocupa în imobilul lor din 1998 fara a le plati chiria.

            20. Printr-o sentinta din 30 noiembrie 2001 judecatoria Bucuresti le-a respins cererea pe motiv ca pârâta era beneficiara unui contract de închiriere cu statul, care se prelungise automat din cauza ca reclamantele nu respectasera conditiile de forma prevazute de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului. Aceasta sentinta a devenit definitiva la o data neprecizata, dupa ce a fost confirmata, în urma recursului reclamantelor, de o hotarâre a tribunalului Bucuresti.

            e) A doua actiune de evacuare împotriva lui E.D.

            21. La 8 august 2001 reclamantele au înaintat la judecatoria Bucuresti o actiune de evacuare împotriva lui E.D., pe motiv ca aceasta ocupa un apartament al carui proprietar erau ele fara a le plati chiria si ca avea o astfel de conduita încât convietuirea între ea si ceilalti ocupanti ai imobilului devenise imposibila. Ele au indicat ca dupa ce li s-a restituit imobilul prin sentinta definitiva din 2 aprilie 1997, ele au facut mai multe încercari sa încheie cu pârâta un contract de închiriere, dar în zadar, E.D. aratându-se permanent agresiva fata de ele. Ele se sprijineau pe mai multe plângeri pe care le depusesera împotriva lui E.D la organele politie. Interesatele invocau articolul 24 b) al legii nr. 114/1996 combinat cu articolul 13 i) al ordonantei de urgenta a Guvernului.

            22. Printr-o sentinta din 14 septembrie 2001 judecatoria Bucuresti le-a respins cererea ca fiind clar neîntemeiata. Ea a considerat ca, deoarece era vorba despre o actiune de reziliere a unui contract de închiriere, interesatele ar fi trebuit sa faca dovada ca încheiasera un astfel de contract cu pârâta si ca existau împrejurari care faceau imposibila convietuirea dintre E.D. si ceilalti ocupanti ai imobilului, ceea ce ele omisesera sa faca. Motivele acestei sentinte nu faceau nici-o mentiune la plângerea reclamantelor referitoare la neplata chiriei de catre E.D.

            23. Interesatele au înaintat apel împotriva acestei sentinte. Printr-o hotarâre definitiva din 15 februarie 2002 tribunalul Bucuresti a dat curs cererii lor. El a considerat ca E.D. ocupa imobilul reclamantelor fara nici-un titlu, tinând cont ca pârâta împiedicase racordarea apartamentului la reteaua de gaz a orasului si împiedicase folosirea de catre ceilalti locatari a partilor comune ale imobilului, împrejurari în care prelungirea automata a contractului sau de închiriere nu a avut loc. Tribunalul a ordonat în consecinta evacuarea sa din apartamentul pe care îl ocupa în imobilul reclamantelor.

            24. La 13 septembrie 2002 reclamantele au înaintat o actiune de evacuare împotriva membrilor familiei lui E.D. care locuia cu aceasta din urma în apartamentul respectiv. Cererea lor a fost admisa printr-o hotarâre definitiva din 11 noiembrie 2002, care ordona ca apropiatii lui E.D, sa fie evacuati din apartament.

            25. La 23 septembrie 2003 un executor de la biroul de executari al judecatoriei Bucuresti s-a deplasat la apartamentul reclamantelor si le-a repus în posesia apartamentului dupa ce a spart încuietorile de la usa de intrare pentru a putea intra înauntru. Executorul a notat în procesul-verbal redactat în acea zi ca apartamentul era grav deteriorat, mai multe geamuri erau lipsa sau sparte.

            26. Reclamantele nu au încasat nici-o chirie pentru apartamentul pe care E.D. l-a ocupat în imobilul lor între 2 aprilie 1997 si 23 septembrie 2003.

            2. Cererea nr. 71351/01

            a) Actiunea în revendicare imobiliara

            27. În 1996 reclamantele au înaintat la judecatoria Bucuresti o actiune în revendicare a unui imobil nationalizat prin decretul nr. 92/1950. Situat în Bucuresti, la numarul 184-B în Calea Grivitei, acest bun era format dintr-o casa cuprinzând mai multe apartamente precum si terenul pe care se afla casa. La acea vreme unul din apartamente era ocupat de CC pe baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în 1968 si a carui durata fusese prelungita pâna la 8 aprilie 1999 prin efectul legii nr. 17/1994.

            28. Printr-o sentinta definitiva din 2 aprilie 1997 judecatoria a dat câstig de cauza cererii reclamantelor pe motiv ca nationalizarea bunului fusese ilegala. La data aceea interesatele au început ca achite taxele si impozitele funciare aferente imobilului lor.

            b) Demersuri în vederea încheierii unui contract de închiriere cu locatarul C.C.

29. La 26 august 1998 reclamantele au comunicat lui C.C. sentinta din 2 aprilie 1997 prin intermediul unui executor judecatoresc si prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, în conformitate cu dispozitiile legii nr. 114 din 11 octombrie 1996. În comunicarea lor ele invitau pe C.C. sa încheie un contract de închiriere cu ele, noile proprietare ale apartamentului pe care îl ocupa si îi indicau în vederea depunerii chiriei coordonatele unui cont deschis pe numele lor la Casa de economii.

            30. În mai 1999, reclamantele s-au deplasat la domiciliul lui C.C., care nu dorea sa dea curs cererii lor, pentru a proceda la încheierea unui contract de închiriere; s-au lovit de refuzul categoric al lui C.C.

            c) Prima actiune de evacuare împotriva lui C.C.

            31. La 15 septembrie 1999, dupa intrarea în vigoare a ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, reclamantele au înaintat la judecatoria Bucuresti o actiune de evacuare împotriva lui C.C. Ele mentionau ca C.C. le ocupa imobilul fara titlu locativ si a refuzat sa încheie cu ele un contract de închiriere si sa le plateasca chiria aferenta într-un cont deschis la Casa de economii, asa cum îl invitasera sa faca în temeiul legii nr. 114/1996.

            32. Printr-o sentinta din 2 februarie 2000, judecatoria a respins actiunea reclamantelor pe motiv ca nu respectasera conditiile de forma impuse de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/99. Bazându-se pe articolul 11 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului, conform caruia nerespectarea de catre proprietari a acestor formalitati implica prelungirea contractului anterior, judecatoria a considerat ca contractul de închiriere încheiat anterior între C.C. si stat se prelungise si ca C.C. avea deci un titlu locativ valabil referitor la imobilul reclamantelor.

            33. Interesatele au înaintat apel împotriva acestei sentinte. Invocând articolul 13 d) al ordonantei de urgenta a Guvernului, ele au afirmat ca prelungirea contractului de închiriere nu intervenea daca locatarul refuzase sa încheie un contract de închiriere cu noul proprietar. În consecinta au demonstrat ca C.C. refuzase sa încheie cu ele un asemenea contract, ele au considerat ca prelungirea automata a contractului de închiriere nu avusese loc si ca C.C. ocupa imobilul lor fara vreun titlu locativ.

            34. Printr-o hotarâre din 8 septembrie 2000 tribunalul Bucuresti a admis apelul reclamantelor. El a considerat ca judecatorii din fond analizasera pur si simplu cerintele articolului 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului privind conditiile de forma ale comunicarii, fara a tine cont de faptul ca articolul 13 d) al aceleasi ordonante excludea prelungirea contractului de închiriere cu noul proprietar. Tribunalul a constatat ca în cazul în speta C.C. refuzase sa dea curs cererilor repetate ale reclamantelor în vederea încheierii unui contract de închiriere si a ordonat evacuarea sa.

            35. Printr-o hotarâre definitiva din 30 ianuarie 2001, Curtea de apel Bucuresti a admis recursul formulat de C.C. împotriva acestei hotarâri. Ea a confirmat temeinicia sentintei judecatoriei si a respins actiunea reclamantelor pe motiv ca nu respectasera conditiile si formele prevazute de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului comunicând lui C.C. cererea lor referitoare la încheierea unui contract de închiriere.

            d) A doua procedura de evacuare împotriva lui C.C. si a tertilor care convietuiesc cu el în apartamentul reclamantelor

            36. Printr-o sentinta din 11 noiembrie 2002 judecatoria Bucuresti a admis cererea reclamantelor si a ordonat evacuarea lui C.C. si a tertilor care convietuiau cu el. Facând aplicarea exceptiei prevazute de articolul 13 i) al ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, tribunalul a considerat ca C.C. ocupa imobilul reclamantelor fara nici-un titlu locativ, tinând cont de faptul ca împiedicase racordarea apartamentului la reteaua de gaz a orasului si împiedicase folosirea de catre ceilalti locatari a partilor comune ale imobilului, împrejurari în care prelungirea automata a contractului sau de închiriere nu a avut loc. Aceasta sentinta a devenit definitiva dupa ce a fost confirmata de hotarârile tribunalului si curtii de apel Bucuresti la data de 6 februarie si respectiv 23 mai 2003.

            37. La 24 iulie 2004 C.C. si tertii care convietuiau cu el au parasit locurile si reclamantele au intrat în posesia apartamentului. Acesta era grav deteriorat, ansamblul canalizarilor si instalatiilor de alimentare cu apa fusesera distruse.

38. Reclamantele nu au încasat nici-o chirie pentru apartamentul pe care C.C. l-a ocupat în imobilul lor între 2 aprilie 1997 si 24 iulie 2004.

3. Cererea nr. 71352/01

a) Actiune în revendicare imobiliara

39. În 1996 reclamantele au înaintat la Judecatoria Bucuresti o actiune în revendicare a unui imobil nationalizat prin decretul nr. 92/1950. Situat în Bucuresti, la numarul 184-B în strada Calea Grivitei, acest bun era format dintr-o casa cuprinzând mai multe apartamente precum si din terenul pe care se afla casa. La vremea aceea unul din apartamente era ocupat de I.M. si I.V. pe baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în 1974 si a carui durata fusese prelungita pâna la 8 aprilie 1999 prin efectul legii nr. 17/1994.

            40. Printr-o sentinta definitiva din 2 aprilie 1997 judecatoria a dat câstig de cauza cererii reclamantelor pe motiv ca nationalizarea bunului fusese ilegala. Începând de la acea data interesatele au început sa achite taxele si impozitele funciare aferente imobilului lor.

            b) Demersuri în vederea încheierii unui contract de închiriere cu locatarii I.M si I.V.

            41. La 26 august 1998 reclamantele au comunicat lui I.M. si I.V. sentinta din 2 aprilie 1997 prin intermediul unui executor judecatoresc si prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire. În comunicarea lor ele invitau pe I.M. si I.V. sa încheie cu ele, noile proprietare ale imobilului ocupat de ei, un contract de închiriere în temeiul legii nr. 114/1996 si le indicau în vederea depunerii chiriei coordonatele unui cont deschis pe numele lor la Casa de economii.

            42. În mai 1999, reclamantele s-au deplasat la domiciliul lui I.M. si I.V., care nu doreau sa dea curs cererii lor, pentru a proceda la încheierea unui contract de închiriere; s-au lovit de un refuz categoric.

            c) Prima actiune de evacuare împotriva lui I.M. si I.V.

            43. La 15 septembrie 1999, dupa intrarea în vigoare a ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, reclamantele au înaintat la judecatoria Bucuresti o actiune de evacuare împotriva lui I.M. si I.V. Ele mentionau ca I.M. si I.V. le ocupau imobilul fara titlu locativ si au refuzat sa încheie cu ele un contract de închiriere si sa le plateasca chiria aferenta, asa cum îi invitasera sa faca în temeiul legii nr. 114/1996. Ele s-au plâns între altele ca deteriorasera unele parti din imobil.

            44. Printr-o sentinta din 2 februarie 2000, judecatoria Bucuresti le-a respins cererea. Relevând ca nu respectasera conditiile  de forma impuse de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului în materie de comunicari locatarilor, judecatoria a concluzionat ca nerespectarea de catre proprietare a acestor formalitati implica în temeiul articolului 11 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului prelungirea contractului anterior încheiat între I.M. si I.V. pe de o parte si statul pe de alta parte. Prin urmare pârâtele aveau un titlu locativ valabil referitor la apartamentul pe care îl ocupau în imobilul în litigiu.

            45. Reclamantele au înaintat apel împotriva acestei sentinte. Invocând articolul 13 d) al ordonantei de urgenta a Guvernului ele afirmau ca prelungirea contractului de închiriere nu intervenea daca locatarul refuzase sa încheie un contract de închiriere cu noul proprietar. Din moment ce demonstrasera ca I.M. si I.V. refuzasera sa încheie cu ele un asemenea contract, ele considerau ca prelungirea automata a contractului de închiriere nu putea avea loc si ca I.M. si I.V. ocupau imobilul lor fara nici-un titlu locativ.

            46. Printr-o hotarâre din 21 septembrie 2000, tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantelor. El a relevat mai întâi ca I.M. si I.V. refuzasera într-adevar sa încheie un nou contract de închiriere cu reclamantele, desi fusesera invitati sa o faca prin intermediul unui executor judecatoresc. El a considerat apoi ca contractul de închiriere în folosul lui I.V. si I.M. se prelungise totusi automat în temeiul articolelor 10 § 1 si 11 § 1 combinate ale ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, asta din cauza nerespectarii de catre reclamante a conditiilor de forma cerute de aceste dispozitii în cadrul raporturilor dintre proprietari si locatari.

            47. Aceasta decizie a fost confirmata printr-o hotarâre definitiva a curtii de apel Bucuresti la data de 19 decembrie 2000.

            d) A doua actiune de evacuare împotriva lui I.M. si I.V.

            48. La 21 iulie 2004 reclamantele au citat pe I.M. si I.V. la judecatoria Bucuresti pentru a obtine evacuarea lor din apartamentul pe care îl ocupau în imobilul lor fara nici-un titlu locativ.

            49. Printr-o sentinta definitiva din 4 noiembrie 2004,  judecatoria a dat câstig de cauza cererii lor constatând ca ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 încetase sa-si produca efectele la 8 aprilie 2004 si ca pârâtele nu încheiasera ulterior un contract de închiriere cu reclamantele.

            50. La 31 martie 2005 un executor judecatoresc de la biroul de executari al judecatoriei Bucuresti s-a deplasat la apartamentul ocupat de I.M. si I.V. si a constatat ca refuzau sa paraseasca locurile pe motiv ca nu gasisera înca o alta locuinta.

            51. La 4 mai 2005 locatarii au parasit apartamentul din proprie initiativa dupa ce au primit de la reclamante 5 milioane de lei (adica în jur de 140 euro) cu titlu de ajutor pentru mutare.

            53. Reclamantele nu au încasat nici-o chirie pentru apartamentul pe care I.M. si I.V. l-au ocupat în imobilul lor între 2 aprilie 1997 si 4 mai 2005.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

            53. Dispozitiile pertinente ale dreptului intern prevedeau dupa cum urmeaza la vremea faptelor:

            1. Legea nr. 5/1973 asupra gestionarii locuintelor si relatiilor dintre proprietari si locatari

            54. Articolul 24 dipunea:

            “Locatarul îsi pierde dreptul de a ocupa locuinta care face obiectul contractului de închiriere si este evacuat în urmatoarele cazuri:

            (...)

            d) Daca, de rea credinta, omite timp de trei luni consecutive sa achite chiria sau întretinerea.

            Evacuarea locatarului în cazurile prevazute de prezentul articol este ordonata prin hotarâre judecatoreasca.”

            2. Legea nr. 17/1994 din 18 aprilie 1994 asupra prelungirii si reînnoirii contractelor de închiriere

            55. Articolul 1 prevede urmatoarele:

            “Indiferent care ar fi proprietarul, orice contract de închiriere privind o locuinta al carei pret este reglementat de legea nr. 5/1973 (...) si care este în curs în momentul intrarii în vigoare a prezentei legi se prelungeste de drept pentru o perioada de cinci ani, în aceleasi conditii [ca cele stabilite de legea nr. 5/1973].”

            3. Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 asupra locuintelor (publicata în Monitorul Oficial din 31 decembrie 1997)

            56. Articolele pertinente dispun:

Articolul 21

            “Închirierea unui imobil cu uz de locuit se face pe baza unui acord între proprietar si locatar, predata în scris si înregistrata la autoritatile fiscale locale (...)”

Articolul 23

            “Daca partile nu se înteleg asupra reînnoirii contractului de închiriere, locatarul este obligat sa paraseasca locuinta la data expirarii contractului sau.”

Articolul 24

            “Rezilierea contractului de închiriere înainte de data expirarii sale are loc:

            (...)

            b) la cererea proprietarului, în caz de neplata a chiriei de catre locatar timp de trei luni consecutive;

            (...)

            i) atunci când comportamentul locatarului face imposibila convietuirea cu ceilalti ocupanti ai imobilului sau împiedica folosirea normala a spatiului; (...)

            3. Ordonanta de urgenta a Guvernului (OUG) nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protectia locatarilor si stabilirea cifrei chiriei pentru imobilele cu uz de locuit

            57. Articolele pertinente dispun urmatoarele:

Articolul 2

            “Durata unui contract de închiriere (...) privind un imobil retrocedat vechiului sau proprietar se prelungeste la cererea locatarului pentru o perioada maxima de trei ani începând de la data intrarii în vigoare a prezentei ordonante.”

Articolul 9 § 1

            “Un nou contract de închiriere se încheie între proprietar si locatar la cererea locatarului. Proprietarul persoana fizica înregistreaza noul contract de închiriere la autoritatile fiscale locale. Persoana juridica ce a detinut sau a administrat imobilul informeaza locatarul beneficiar al unui contract de închiriere, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, în termen de 15 zile de la data restituirii imobilului, ca poate începând de la acea data sa încheie un nou contract de închiriere cu proprietarul caruia imobilul i-a fost retrocedat.”

Articolul 10 § 1

            “Proprietarul comunica locatarului, în termen de 30 de zile de la data intrarii în vigoare a prezentei ordonante si prin intermediul unui executor judecatoresc, data si locul stabilite în vederea încheierii unui nou contract de închiriere. Comunicarea este adresata prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire. (...)”

Articolul 11§ 1

            “Nerespectarea de catre proprietar a dispozitiilor articolului 10 § 1 implica prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior pâna la încheierea unui nou contract de închiriere. Neplata chiriei de catre locatar pâna la încheierea noului contract nu poate fi invocata de proprietar drept motiv de evacuare.

            Lipsa unui raspuns în scris sau refuzul nejustificat al locatarului de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile începând de la data primirii comunicarii confera proprietarului dreptul de a cere evacuarea neconditionata a locatarului (...) prin decret prezidential.”

Articolul 13

            “Prelungirea contractului de închiriere nu se aplica: (...) d) în caz de litigiu rezultat din refuzul locatarului, dupa comunicarea în temeiul legii nr. 17/1994, nr. 112/1995 sau nr. 114/1996 de a încheia un nou contract de închiriere cu proprietarul; (...) i) când este vorba despre un locatar care face imposibila convietuirea sau împiedica folosirea normala a locuintei; (...)”

Articolul 32

            “Cifra chiriei este stabilita prin negociere între locatar si proprietar cu ocazia încheierii noului contract de închiriere. Chiria nu poate depasi 25% din venitul net lunar al casei daca acesta nu depaseste salariul net lunar mediu national.”

            58. Legea nr. 241 din 16 mai 2001 a aprobat ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/99 si i-a modificat articolul 2, ducând la cinci ani durata unui contract de închiriere a unei locuinte prelungit la cererea locatarului daca este vorba despre un imobil retrocedat fostului proprietar; legea a modificat de asemenea articolul 32 al ordonantei de urgenta a Guvernului dispunând ca chiria datorata de locatar nu poate depasi 15% din venitul net lunar al casei.

            59. Efectele ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/99 au încetat la 8 aprilie 2004. În temeiul ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2004, numai un contract de închiriere a unei locuinte privind un imobil apartinând statului poate fi prelungit cu cinci ani, la cererea locatarului.

DE DREPT

I. ASUPRA EXCEPTIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI

            60. Guvernul invoca inadmisibilitatea cererilor datorita neepuizarii cailor de atac interne. El afirma ca interesatele ar fi trebuit sa demareze împotriva locatarilor o procedura de evacuare bazata pe articolul 24 al legii nr. 114/1996 si sa se plânga în mod expres de neplata chiriilor timp de trei luni consecutive. El subliniaza ca o asemenea procedura este diferita de actiunile pe care ele le-au înaintat la instantele nationale, actiuni în care invocau lipsa titlului locativ în posesia locatarilor si nu neplata chiriilor. În privinta celei de-a doua actiuni de evacuare îndreptata împotriva locatarului E.D., Guvernul considera ca reclamantele nu au precizat clar ca chemarea lor în justitie era motivata de refuzul partii pârâte de a le plati chiria.

            61. Reclamantele contesta exceptia. Ele mentioneaza ca, pentru a detine calitatea de a actiona în procedura indicata de Guvern, trebuie sa se poata folosi de un contract de închiriere încheiat cu locatarul. Ori ele amintesc ca în ciuda numeroaselor lor demersuri în vederea încheierii unui asemenea contract, ocupantii imobilului lor au refuzat de fiecare data sa le întâlneasca si sa le recunoasca în calitate de proprietari. În aceste împrejurari, procedura mentionata de Guvern este sortita esecului si nu este un atac efectiv în sensul articolului 35 § 1 al Conventiei.

            62. Curtea nu este convinsa de eficienta procedurii mentionate de Guvern. Ea aminteste ca, conform unei jurisprudente constante, obligatia de a epuiza caile de atac interne se limiteaza la a face uz normal de caile de atac eficiente, suficiente si accesibile (a se vedea, printre altele, Brozicek contra Italiei, hotarârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 167, § 34). Ori, în cazul în speta, este de necontestat ca eficienta unei proceduri de evacuare asa cum a fost indicata de Guvern, motivata de neplata chiriei si bazata pe legea nr. 114/1996, care constituie dreptul comun în materie, se loveste de obstacole majore în fata dispozitiilor speciale ale ordonantei de urgenta a Guvernului în vigoare la vremea faptelor. Trebuie constatat, în aceasta privinta, ca articolul 11 alineatul întâi la final al ordonantei de urgenta a Guvernului preciza în mod expres ca “neplata chiriei de catre locatar pâna la încheierea noului contract nu poate fi invocata de proprietar drept motiv de evacuare” (paragraful 57 de mai sus).

            63. În plus, tinând cont de refuzul locatarilor de a considera reclamantele drept noii proprietari si deci de lipsa oricarui raport contractual între acestea si locatari, nu este ilogic sa ne gândim, ca si reclamantele, ca riscau sa li se respinga o eventuala actiune bazata pe articolul 24 al legii nr. 114/1996 din cauza lipsei calitatii de a actiona.

            64. Indiferent cum ar fi, Guvernul nu a prezentat nici-o cauza inspirata din jurisprudenta nationala în care un proprietar care se afla în aceeasi situatie ca reclamantele sa fi obtinut o hotarâre definitiva dându-i câstig de cauza pe calea unei actiuni întemeiata pe articolul 24 al legii nr. 114/1996.

            65. În fine, în cauza ce face obiectul cererii nr. 68479/01, o actiune similara cu cea indicata de Guvern a fost initiata de reclamante împotriva locatarei E.D. Ori judecatoria nu a raspuns la argumentul pe care reclamantele îl scoteau din neplata chiriei de catre pârâta (paragraful 22 in fine de mai sus) si pe baza unui temei diferit, si anume comportamentul abuziv al locatarei, cererea de evacuare a fost în final admisa prin hotarârea definitiva a tribunalului Bucuresti la data de 15 februarie 2002 (paragraful 23 de mai sus).

            66. În aceste împrejurari, Curtea considera ca existenta unei cai de atac care sa permita reclamantelor sa obtina rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriilor nu a fost demonstrata cu un grad suficient de certitudine. Prin urmare, exceptia preliminara a Guvernului nu va fi retinuta.

II. ASUPRA ÎNCALCARII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

            67. Reclamantele invoca o atingere adusa dreptului lor de proprietate contrara articolului 1 al Protocolului nr. 1, din cauza imposibilitatii prelungite în care s-au aflat de a dispune de un imobil ce le-a fost retrocedat si de a încasa o chirie, imposibilitate rezultata din aplicarea dispozitiilor de urgenta adoptate de Guvern în materie de contracte de închiriere pentru locuinta. Articolul 1 al Protocolului nr.1 prevede astfel:

“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilitati publice si în conditiile prevazute de lege si principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl detin statele de a pune în vigoare legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contributii sau amenzilor.”

            A. Argumentele partilor

            68. Reclamantele considera ca refuzul tribunalelor de a sanctiona opozitia constanta a locatarilor fata de încheierea unui contract de închiriere cu ele reprezinta o ingerinta disproportionala în dreptul lor la respectarea bunului lor.

            69.Guvernul considera ca nu s-a adus nici-o atingere dreptului interesatelor la respectarea bunului lor si ca nici-o raspundere nu poate fi atribuita statului din cauza refuzului tribunalelor de a evacua locatarii. El declara ca deciziile judiciare litigioase erau întemeiate pe fapte atribuibile reclamantelor, si anume nerespectarea procedurii legale de comunicare locatarilor prevazuta de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta al Guvernului nr.40/1999, care a antrenat prelungirea de drept a contractelor de închiriere, în temeiul articolului 11 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului. Referindu-se la cauza Robitu contra României (nr. 33352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii si rapoarte (DR) 49, pag. 67), el considera ca prelungirea legala a contractelor de închiriere – prevazuta de ordonanta de urgenta a Guvernului si constatata în cazul în speta de instantele nationale sesizate de reclamante printr-o cerere de evacuare – urmarea un scop de interes general, si anume protectia intereselor locatarilor într-o situatie care se caracteriza prin penuria de locuinte la pret ieftin. Aceasta prelungire legala pastra, în opinia Guvernului, un echilibru just între interesul general al comunitatii si imperativele de protectie a drepturilor fundamentale ale indivizilor.

            70. În observatiile sale suplimentare, Guvernul este de acord ca refuzul instantelor nationale de a admite actiunea de evacuare a locatarilor se traduce printr-o ingerinta în dreptul reclamantelor de a-si folosi bunul lor imobiliar, justificata din punct de vedere al alineatului doi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 cu titlu de reglementare a folosirii bunurilor. Aceasta ingerinta era prevazuta de lege, viza un scop legitim de interes general si nu era disproportionala fata de acesta. În privinta acestui ultim punct, Guvernul reitereaza argumentele pe care si-a întemeiat exceptia sa preliminara, indicând ca ar fi fost permis reclamantelor sa ceara rezilierea contractelor de închiriere respective pentru neplata chiriilor, în temeiul articolului 24 al legii nr. 114/1996. El releva între altele ca existau alte motive care împiedicau prelungirea legala a contractelor de închiriere si care puteau justifica evacuarea locatarelor, la nevoie cu ajutorul puterii publice, de exemplu faptul ca un locatar face imposibila convietuirea în imobil.

            Scotând în evidenta diferentele dintre prezentele cauze si cauza Hutten-Czapska contra Poloniei ([GC], nr. 35014/97, 19 iunie 2006), Guvernul subliniaza ca prelungirea legala a duratei contractelor de închiriere locative era în cazul în speta limitata la cinci ani, ca proprietarelor le era permis sa negocieze cu locatarii, în anumite conditii, suma chiriei si ca costul întretinerii imobilului era repartizat, în temeiul legii nr. 114/1996 între proprietare si locatari, acestia din urma fiind obligati sa suporte orice cheltuiala destinata reparatiei unui imobil deteriorat în urma felului în care s-au folosit de acesta.

            71. Reclamantele considera ca reglementarea nationala privind relatiile dintre proprietari si locatari, precum si hotarârile instantelor nationale luate pe baza acesteia constituie o atingere adusa dreptului lor de proprietate. Ele invoca faptul ca retrocedarea imobilelor fostilor proprietari este total lipsita de eficienta în conditiile impuse de ordonanta de urgenta a Guvernului. În opinia lor, protectia sociala invocata de Guvern este reglementata astfel încât, în practica, proprietarii în exclusivitate sunt însarcinati sa o asigure, prin obligatia ce li se impune de a pastra în imobilele lor locatari timp de cinci ani prin chirii derizorii. Ele se considera complet lipsite de ea într-o situatie în care, asa cum este cazul în speta, locatarii refuza sa recunoasca noii proprietari si sa încheie cu ei un contract de închiriere. În acest caz, aceasta situatie le-a împiedicat sa obtina plata chiriei si le-a blocat calea oricarei actiuni în justitie pentru a se plânge de acest lucru.

            72. Ele subliniaza ca de la sentinta definitiva din 2 aprilie 1997, care le-a admis actiunea în revendicare imobiliara, ocupantii imobilului lor au degradat grav bunul lor si nu le-au platit nici-o chirie, în conditiile în care, ele însele, de la acea data, sunt obligate sa achite taxele si impozitele aferente imobilului lor.

            B. Aprecierea Curtii

            73. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 contine trei norme distincte: prima, care este exprimata în prima fraza a primului alineat si are un caracter general, enunta principiul respectarii proprietatii; a doua, figurând în a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate si o supune anumitor conditii; în privinta celei de-a treia, consemnata în al doilea alineat, ea recunoaste statelor puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Nu este vorba de aceea de reguli lipsite de legatura între ele. A doua si a treia s-au inspirat din exemple deosebite de atingere a dreptului de proprietate; în consecinta, ele trebuie sa fie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (a se vedea, în special, James si altii contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotarârea din 21 februarie 1986, seria A, nr. 98, pag. 29-30, § 37, care reitereaza în parte principiile enuntate de Curte în cauza Sporrong si Lönnroth contra Suediei, hotarârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24, § 61; a se vedea de asemenea Broniowski contra Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 134, CEDO 2004-V, si Hutten-Czapska contra Poloniei [GC], nr. 35014/97, § 157, CEDO 2006-...).

            74. Curtea releva ca nu se contesta ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, a carei aplicare de catre tribunale a condus la mentinerea locatarilor în apartamentele reclamantelor, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor si ca al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 intra prin urmare în joc.

            75. Ea este de acord cu opinia Guvernului conform caruia masurile de urgenta adoptate în 1999 – destinate, pe de o parte, sa controleze cresterea chiriilor si, pe de alta parte, sa prelungeasca valabilitatea contractelor de închiriere în curs, cu exceptia câtorva situatii exceptionale, în special în caz de refuz al locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar – urmareau un scop de interes general, si anume protectia locatarilor în fata crizei de locuinte.

            76. Sistemul pus astfel la punct de autoritatile nationale nu este criticabil în sine, având în vedere în special marea marja de apreciere permisa de alineatul doi al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Cu toate acestea, din moment ce implica riscul de a impune locatorului o sarcina excesiva în privinta posibilitatii de a dispune de bunul sau, autoritatile erau obligate sa aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile si coerente, prevazând anumite garantii pentru punerea lor în practica si incidenta lor asupra dreptului de proprietate al locatorului sa nu fie nici arbitrare nici imprevizibile (a se vedea, mutatis mutandis, Imobiliara Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, §§ 49 si 54, CEDO 1999-V, Scollo contra Italiei, hotarârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag. 55, § 40 si Hutten-Czapska citat anterior, §§ 221 si 222).

            77. Ori Curtea nu este convinsa ca ordonanta de urgenta a Guvernului a instaurat o asemenea piedica pentru a evita riscurile de imprevizibilitate sau de arbitrar. Doua dispozitii ale ordonantei de urgenta a Guvernului atrag în special atentia sa în aceasta privinta.

            a) Asupra articolului 11 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului si consecintelor ce decurg din aplicarea sa de catre tribunalele nationale

            78. În prezentele cauze trebuie remarcat cu usurinta ca reclamantele nu au încheiat niciodata vreun contract de închiriere cu ocupantii imobilului lor (a se vedea, a contrario, Hutten-Czapska citat anterior, § 224), care locuiau acolo pe baza contractelor de închiriere a locuintelor cu statul în 1986, 1968 si respectiv 1974 si prelungite ulterior pâna la 8 aprilie 2004 prin efectul legii.

            79. Reclamantelor, carora o sentinta definitiva din 2 aprilie 1997 le-a retrocedat bunul, li s-a respins prima cerere de evacuare a ocupantilor imobilului, asta din cauza nerespectarii conditiilor de forma impuse de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului. Aceasta dispozitie prevedea un termen imperativ de 30 de zile începând de la data intrarii în vigoare a ordonantei de urgenta a Guvernului, termen în timpul caruia proprietarele carora li se retrocedase imobilul erau obligate sa comunice locatarului – prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire si prin intermediul unui executor judecatoresc – data si locul stabilite în vederea încheierii unui nou contract de închiriere. În temeiul articolului 11 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului, nerespectarea de catre proprietar a acestor formalitati implica prelungirea de drept a “contractului anterior”, contract pe care locatarii, în acest caz, l-au încheiat cu statul.

            80. Trebuie constatat ca dispozitia citata anterior se limiteaza sa indice vag ca aceasta prelungire are loc “pâna la încheierea unui nou contract”, fara a preciza în ce conditii acest nou contract poate fi încheiat. Într-adevar, nici-o informatie nu este oferita în privinta caii de care ar dispune proprietarul care a omis, datorita necunoasterii sau neglijentei, sa respecte conditiile de forma impuse de articolul 10 § 1 al ordonantei de urgenta a Guvernului pentru a încheia acest nou contract cu ocupantii imobilului sau sau pentru a înlocui statul în vederea încasarii chiriilor înainte de termenul prelungirii legale a contractelor, adica înainte ca cei cinci ani sa se fi scurs începând de la intrarea în vigoare a ordonantei de urgenta a Guvernului.

            81. Ori aceasta a condus la imposibilitatea din partea reclamantelor, timp de mai multi ani în care ordonanta de urgenta a Guvernului intrase în vigoare, sa ceara orice chirie – chiar si fiind plafonata de lege – ocupantilor imobilului lor. Aceasta situatie se diferentiaza de cea relevata recent de Curte în cauza Hutten-Czapska, invocata de Guvern, care privea în principal dispozitivul legislativ polonez de control al sumei chiriilor si lipsa oricarui mecanism juridic care sa permita proprietarilor sa compenseze sau sa atenueze pierderile impuse de întretinerea bunurilor lor (Hutten-Czapska citat anterior, § 224).

            82. În cazul în speta, nu numai ca reclamantele au fost lipsite de o posibilitate evidenta de a încasa o chirie, dar în plus, având în vedere refuzul locatarilor de a le considera drept noii proprietari – si deci lipsa oricarui raport contractual între ei – nu se poate invoca faptul ca le era permis sa ceara, în temeiul legii nr. 114/96 indicata de Guvern, rambursarea costurilor de refacere a imobilului lor – dupa toate aparentele degradat în urma proastei utilizari a ocupantilor (paragrafele 25 si 37 in fine de mai sus), - din moment ce respectiva lege reglementa în exclusivitate relatiile juridice stabilite între proprietari si locatari.

            b) Asupra articolului 13 d) al ordonantei de urgenta a Guvernului si consecintele ce decurg din interpretarea sa de catre tribunalele nationale

            83. Curtea releva ca ordonanta de urgenta a Guvernului prevedea mai multe exceptii de la prelungirea automata a contractelor anterioare, în special în caz de litigiu rezultat din refuzul locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar în temeiul legii nr. 114/1996 (paragraful 56 de mai sus). Cu toate acestea, dispozitiile pertinente ale ordonantei de urgenta a Guvernului nu precizeaza care este tipul de “litigiu” vizat de exceptie, si anume daca trebuie sa fie vorba despre o actiune angajata conform formelor prevazute de proprietar în fata instantei nationale sau de un diferend existent la data intrarii în vigoare a ordonantei de urgenta a Guvernului si aparut din refuzul locatarului – dupa comunicarea în forma buna si potrivita în temeiul legii nr. 114/1996 – de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar. Acest al doilea caz corespunde ipotezei sustinute de reclamante în fata tribunalelor. Trebuie constatat ca chiar instantele nationale, sesizate de interesate prin actiuni de evacuare, au interpretat diferit notiunea de “litigiu”: daca hotarârile adoptate în prima instanta si în apel au conferit în general acestei notiuni sensul indicat de reclamante (paragrafele 16, 17 si 34 de mai sus), hotarârile pronuntate în ultima instanta reflecta mai degraba avizul contrar (paragrafele 18, 35 si 46 de mai sus).

            84. Desigur ca nu Curtii îi revine sarcina de a interpreta termenii folositi în legislatia nationala, ci în împrejurarile descrise mai sus nu este irational sa crezi ca folosirea notiunilor vagi sau insuficient caracterizate ca cea de “litigiu”, a putut induce în eroare unii proprietari ai bunurilor retrocedate care, la fel ca reclamantele, au procedat la o comunicare în conditiile prevazute de legea nr. 114/96 si a putut lasa loc incertitudinii în privinta oportunitatii si necesitatii de a reînnoi acest demers în temeiul ordonantei de urgenta a Guvernului.

            85. Având în vedere consecintele juridice importante ale obligatiei de a respecta cu ocazia comunicarii unele conditii de forma – din care nerespectarea implica prelungirea automata a contractelor de închiriere pe o durata de cinci ani fara a li se permite dupa toate aparentele proprietarilor sa ceara ocupantilor plata unei chirii (paragrafele 81 si 82 de mai sus) -, dispozitiile legale ce indica situatiile de exceptie ce fac inoperanta regula prelungirii automate ar fi trebuie sa fie în mod deosebit precise sau explicitate la nevoie de normele de aplicare. Aceasta ar fi permis sa se elimine îndoiala asupra marimii obligatiilor care reveneau proprietarilor în materie de forme si termene de respectat si sa se prevada consecintele în caz de neexecutare.

            86. Asupra acestui punct trebuie notat ca curtile de apel competente sa solutioneze în ultima instanta primele proceduri de evacuare demarate de reclamante s-au limitat la a constata ca avusese loc o prelungire automata a contractelor încheiate anterior (paragrafele 18, 35 si 46 de mai sus), fara a explica totusi motivele pentru care îndepartau exceptia inspirata de reclamante din articolul 13 d) al ordonantei de urgenta a Guvernului, ba mai mult fara a invoca ce cale se oferea acestora, la nevoie, pentru a încheia un contract de închiriere cu ocupantii imobilului lor înainte de expirarea termenului de trei ani prevazut de articolul 2 al ordonantei de urgenta a Guvernului si dus la cinci ani de legea nr. 241/2001.

            87. În fine, nimic din dosar nu lasa sa se creada ca ocupantii apartamentelor reclamantelor meritau o protectie deosebit de întarita, cu atât mai mult cu cât – conform spuselor reclamantelor, necontestate de Guvern -, acestia deteriorasera grav locuintele lor si se comportau într-un fel care facea imposibila convietuirea în imobil, împrejurari care au condus de altfel, conform noilor proceduri de evacuare demarate de reclamante, la evacuarea ocupantilor a doua din apartamentele imobilului (paragrafele 23 si 36 de mai sus).

            88. În lumina celor de mai sus, Curtea considera ca restrictiile suferite de reclamante în privinta folosirii bunului lor imobiliar si în special imposibilitatea în care s-au aflat, timp de mai multi ani, de a obliga ocupantii sa le plateasca o chirie din cauza dispozitiilor defectuoase si a lipsurilor relevate în legislatia de urgenta asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protectia dreptului individului la respectarea bunurilor sale si cerintele interesului general.

            Desigur, statul român a trebuit sa mosteneasca din perioada comunista o penurie acuta de locuinte de închiriat la un pret rezonabil si a trebuit, de aceea, sa arbitreze asupra problemelor extrem de complexe si sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor si locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, si de respectat drepturile sociale ai celorlaltor, pe de alta parte. Totusi, interesele legitime ale colectivitatii cer într-un asemenea caz o repartitie echitabila a sarcinii sociale si financiare pe care o presupun transformarea si reforma imobilelor în tara. Aceasta sarcina nu ar putea, asa cum este cazul în speta, sa se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanta pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivitatii în ansamblul sau (a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska citat anterior, § 225).

            89. Chiar tinând cont de ampla marja de apreciere lasata statelor din punct de vedere al articolului 1 citat anterior, Curtea considera ca a sanctiona proprietarii care au omis sa se conformeze conditiilor de forma prevazute de ordonanta de urgenta a Guvernului impunându-le o obligatie atât de grea ca cea de a pastra locatarii în imobilul lor timp de cinci ani, fara nici-o posibilitate concreta si reala de a încasa o chirie, a facut sa apese asupra lor o sarcina speciala si exorbitanta de natura sa întrerupa echilibrul just dintre interesele aflate în joc.

            90. Prin urmare, s-a încalcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.

III. ASUPRA APLICARII ARTICOLULUI 41 AL CONVENTIEI

91. În temeiul articolului 41 al Conventiei,

“Daca Curtea declara ca s-au încalcat Conventia sau Protocoalele sale si daca dreptul intern al Înaltei Parti contractante nu permite sa se stearga decât incomplet consecintele acestei încalcari, Curtea acorda partii vatamate, daca este cazul, o reparatie echitabila”.

A. Dauna

92. Pentru dauna materiala reclamantele cer compensarea lipsei de câstig ce a reiesit din imposibilitatea de a obliga ocupantii imobilului lor sa le plateasca o chirie pentru cele trei apartamente pe care le-au ocupat gratuit si pe care le-au deteriorat grav, profitând astfel de carentele legislatiei în materie de prelungire a contractelor de închiriere. Ele cer de asemenea rambursarea sumei de 5 milioane de lei pe care au trebuit sa o plateasca lui I.V. cu titlu de despagubire pentru mutare pentru ca aceasta sa accepte sa le elibereze imobilul, precum si rambursarea sumelor facturilor de apa, gaze si electricitate neplatite de ocupantii imobilului, pe care le estimeaza în total la circa 20 milioane de lei.

Pentru dauna morala ele solicita reparatia suferintelor si neplacerilor rezultate din calvarul pe care spun ca l-au suferit de la retrocedarea imobilului lor, tinând cont de toate demersurile pe care le-au putut întreprinde, la vârsta lor înaintata, pentru a reintra în posesia bunului lor, grav deteriorat de ocupanti.

Ele indica faptul ca nu pot estima cifra reala a prejudiciului lor, ca lasa la aprecierea Curtii.

93. Guvernul cere Curtii sa nu acorde nici-o suma pentru dauna materiala, tinând cont de faptul ca reclamantele au reintrat de-acum în posesia apartamentelor ocupate anterior de E.D., I.M., I.V. si C.C. si eliberate în sfârsit. Ele releva ca sumele cerute pentru a acoperi consumul de apa, gaze si electricitate al fostilor ocupanti ai imobilului respectiv nu au nici-o legatura de cauzalitate cu cele trei cereri alaturate prezentate de interesate în fata Curtii. El considera ca o constatare a încalcarii, de catre Curte, a drepturilor invocate de reclamante ar putea constitui în sine o reparatie multumitoare a prejudiciului moral suferit de cele doua femei.

94. Curtea tocmai a constatat o nerespectare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza imposibilitatii pentru reclamante de a încasa, timp de mai multi ani, chiriile din cauza dispozitiilor defectuoase si a lipsurilor descoperite în legislatia de urgenta asupra imobilelor (paragraful 88 de mai sus). Acordarea unei sume pentru privarea de beneficierea de imobilul lor ar fi deci în legatura directa cu încalcarea constatata de Curte la paragraful 90 de mai sus. Simplul fapt ca interesatelor li s-a restituit imobilul în urma noilor proceduri de evacuare initiate în fata instantelor nationale nu ar putea în nici-un caz sa stearga consecintele acestei constatari a încalcarii, ci este de natura sa influenteze asupra marimii prejudiciului material suferit de reclamante din cauza aplicarii dispozitiilor de urgenta în materie de contracte de închiriere locative. Curtea observa totusi ca elementele dosarului nu permit sa se stabileasca cu certitudine amploarea prejudiciului material efectiv suferit de interesate.

În privinta cererii cu titlu de prejudicii morale, Curtea nu ar putea ignora nici numeroasele demersuri pe care reclamantele le-au avut de întreprins, la o vârsta avansata, pentru a reintra în posesia bunului lor, nici sentimentele de disperare pe care le-au resimtit în fata imposibilitatii prelungite în care s-au aflat de a încheia contracte de închiriere cu locatarii sau de a cere sa foloseasca cum trebuie locuintele lor. Ea considera ca faptele litigioase au condus la ingerinte grave în dreptul reclamantelor la respectarea bunului lor, pe care simpla constatare a încalcarii ce figureaza în aceasta hotarâre nu le-ar putea remedia.

95. În aceste împrejurari, pe baza ansamblului de elemente de care dispune si hotarând echitabil, asa cum o cere articolul 41 al Conventiei, Curtea acorda reclamantelor împreuna 23.000 euro, pentru toate cauzele prejudiciului la un loc.

B. Cheltuieli si taxe

96. Reclamantele cer rambursarea cheltuielilor efectuate timp de cinci ani pentru a acoperi posesia efectiva a imobilului lor. Prin documente doveditoare în sprijinul cererii ele prezinta aceste cheltuieli dupa cum urmeaza:

a) 2.745.000 lei pentru taxele de timbru platiti pentru a cita în justitie ocupantii imobilului lor;

b) 8 milioane de lei pentru onorariile avocatului în cadrul procedurilor nationale;

c) 2 milioane de lei pentru onorariile unui expert-contabil;

d) 8 milioane de lei pentru onorariile executorilor judecatoresti care au repus reclamantele în posesia apartamentelor ocupate de E.D. si I.V., precum si 4 milioane de lei pentru onorariile executorului judecatoresc care le-a repus în posesia apartamentului ocupat de A.D.

Ele indica faptul ca aceasta nu reprezinta decât o parte din cheltuielile si taxele pe care le-au suportat la nivel national de când li s-a retrocedat imobilul, deoarece nu au tinut cont de decont si nici nu au pastrat actele doveditoare ale tuturor cheltuielilor efectuate cu adevarat.

97. Guvernul nu se opune acordarii unei sume cu titlu de cheltuieli si taxe câta vreme este vorba despre cheltuieli reale, necesare si rezonabile. El constata între altele ca printre cheltuielile a caror rambursare o cer reclamantele figureaza cele referitoare la evacuarea lui A.D. dintr-o parte a imobilului lor, episod neabordat în prezentele cereri.

98. Curtea considera ca toate cheltuielile si taxele cerute nu au fost în mod real si necesar justificate si expuse si nu au o legatura directa cu încalcarea constata la paragraful 90 de mai sus. În aceste conditii, hotarând echitabil, ea considera adecvat sa acorde împreuna reclamantelor 760 euro pentru cheltuieli si taxe.

            C. Dobânzi moratorii

99. Curtea considera adecvat sa bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata  dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Bancii centrale europene majorata cu un procent de trei puncte.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Respinge exceptia preliminara a Guvernului;

2. Decide ca s-a încalcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

3. Decide

a)      ca statul pârât trebuie sa plateasca reclamantelor împreuna, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinta va deveni definitiva, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Conventiei sumele urmatoare, de transformat în lei românesti la cursul de schimb din ziua platii:

i.                    23.000 euro (douazeci si trei mii euro) pentru pagubele materiala si morala;

ii.                  760 euro (sapte sute saizeci euro) pentru cheltuieli si taxe,

iii.                  orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit asupra respectivelor sume;

b)      ca începând de la expirarea respectivului termen si pâna la plata, aceasta suma se va mari cu o dobânda simpla la o rata egala cu cea de împrumut marginal a Bancii centrale europene aplicabil în aceasta perioada, marit cu un procent de trei puncte;

4. Respinge cererea de reparatie echitabila pentru restul.

            Redactata în franceza, apoi comunicata în scris la data de 2 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 si 3 al regulamentului.

            Vincent Berger             Boštjan M. Zupancic

            Grefier                                      Presedinte

 

Inapoi la Hotarari CEDO