Inapoi la Hotarari interne.

 

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

SECTIA CIVILA SI DE PROPRIETATE INTELECTUALA

Decizia nr. 7693

Dosar nr. 26563/2/2005

Sedinta publica de la 2 octombrie 2006

Constata ca prin cererea ce a învestit Judecatoria sectorului 1 (ca urmare a declinarii de competenta pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civila, conform sentintei nr. 105 (28 ianuarie 2003), reclamanta G.L. a chemat în judecata pe pârâtii Municipiul Bucuresti, prin Primarul General, SC H.N. SA si E.N., solicitând sa se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumparare încheiat între pârâti si obligarea acestora sa-i lase în deplina proprietate si posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucuresti.

Judecatoria sectorului 1 a pronuntat sentinta civila nr. 492 din 22 ianuarie 2003 prin care a admis în parte actiunea, în sensul ca a respins cererea de constatare a nulitatii contractului de vânzare-cumparare, admitând doar actiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul E.N., pe care l-a obligat sa lase reclamantei, în deplina proprietate si posesie, apartamentul în litigiu.

Pentru pronuntarea solutiei, prima instanta a retinut ca imobilul a trecut în proprietatea statului fara titlu valabil, în baza Decretului nr. 111/1951. Contractul de vânzare-cumparare încheiat asupra apartamentului a fost apreciat însa ca valabil, retinându-se buna-credinta a dobânditorului, în conditiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cererea privind revendicarea a fost admisa, procedându-se la compararea titlurilor prezentate de reclamanta si de pârâtul E.N., stabilindu-se ca dreptul dobândit de autorul reclamantei este preferabil. În raport de dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a constatat ca imobilul fiind preluat fara titlu valabil, nu a apartinut niciodata statului.

Împotriva sentintei a declarat apel pârâtul E.N., sustinând ca în cauza opereaza exceptia autoritatii de lucru judecat întrucât prin decizia civila nr. 232 din 20 februarie 1997 Curtea de Apel Bucuresti a solutionat în mod irevocabil actiunea în revendicare promovata de autoarea reclamantei, statuând ca imobilul a trecut în proprietatea statului.

De asemenea, s-a sustinut ca actiunea în revendicare este inadmisibila prin raportare la dispozitiile Legii nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei s-a invocat caracterul gresit si contradictoriu al hotarârii, câta vreme prima instanta recunoaste ca actiunea în revendicare a autoarei reclamantei a fost respinsa irevocabil, iar partile contractului de vânzare-cumparare au fost de buna-credinta la încheierea lui, astfel încât nu se explica motivarea capatului de cerere privind revendicarea prin compararea titlurilor.

Prin decizia nr. 1673/A din 3 septembrie 2004 Curtea de Apel Bucuresti, sectia a III-a civila, a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentinta, în sensul ca a respins, ca neîntemeiat, capatul de cerere privind revendicarea, cu mentinerea celorlalte dispozitii ale sentintei privitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumparare.

Prealabil analizarii fondului criticilor, s-a constatat caracterul neîntemeiat al celor doua exceptii invocate.

Astfel, în privinta autoritatii de lucru judecat, s-a apreciat ca nu subzista în cauza, în conditiile în care actiunea în revendicare anterioara a fost fundamentata pe dispozitiile dreptului comun în materie, iar apelantul-pârât nu a fost parte în acel proces.

Exceptia inadmisibilitatii actiunii nu a fost primita, fata de situatia imobilului, înstrainat de stat înaintate de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu a mai facut posibila procedura prealabila reglementata de art. 21 si urm. din lege.

Instanta a considerat însa, ca are caracter fondat critica privind analiza contradictorie în solutionarea capatului de cerere asupra revendicarii.

Pe acest aspect s-a retinut ca, desi constatarea judecatoriei a fost în sensul valabilitatii contractului de vânzare-cumparare, încheiat cu buna-credinta potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în acelasi timp, prin compararea titlurilor s-a apreciat ca cel al reclamantei este preferabil prin aplicarea principiului potrivit caruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

Procedându-se de aceasta maniera a fost lipsit însa de eficienta principiul bunei-credinte, având în vedere ca din interpretarea sistematica a Legii nr. 10/2001 rezulta vointa legiuitorului ca actele juridice încheiate în aceste conditii (de buna-credinta) sa fie considerate ca deplin valabile, iar ca titluri de proprietate sa fie preferabile titlului detinut anterior de proprietarul al carui imobil a fost preluat de catre stat.

Aceasta decizie a fost atacata cu recurs de catre reclamanta, care a formulat critici de nelegalitate sub urmatoarele aspecte:

- În mod gresit instanta a apreciat ca prin admiterea actiunii în revendicare a fost lipsit de eficienta principiul bunei-credinte, având în vedere faptul ca, recunoscându-se aceasta atitudine subiectiva, a fost mentinut ca valabil, contractul de vânzare-cumparare al pârâtului. În felul acesta, s-a dat eficienta maxima principiului invocat, respingându-se cererea de constatare a nulitatii absolute a acestui titlu;

- Comparând titlurile, prima instanta a procedat corect dând preferinta titlului de proprietate al reclamantei, conducându-se dupa principiul potrivit caruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are si analizând titlul de proprietate al pârâtului, nu prin prisma bunei sau relei credinte, ci raportat la cerintele actului normativ în baza caruia statul a procedat la preluarea imobilului.

- De aceea, nu se poate pune problema unei analize lipsite de consecventa, asa cum a apreciat instanta de apel, câta vreme actului de înstrainare i s-a mentinut valabilitatea, în conditiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Recursul, înregistrat initial pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie, a fost transmis, conform art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, spre solutionare, Curtii de Apel Bucuresti.

La rândul sau, aceasta instanta a declinat competenta solutionarii recursului în favoarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în temeiul art. 4 pct. 1 C. proc. civ., cu referire la art. 2 alin. (1) pct. b si art. 3 pct. 2 C. proc. civ., retinând, potrivit probelor administrate, ca valoarea obiectului litigiului depaseste 5 miliarde lei.

În cauza, a fost formulata întâmpinare de catre intimatul-pârât E.N., care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea ca buna-credinta de care a dat dovada la încheierea actului asaneaza orice cauza de nulitate si ca reclamanta însasi, prin actiunea de comparare a titlurilor recunoaste valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului asupra apartamentului.

S-a invocat faptul ca cererea de recurs nu este întemeiata în drept, fiind informa din acest punct de vedere si ca nu se formuleaza motive de casare sau de ordine publica, ci simple nemultumiri.

În faza recursului s-au depus la dosar copii ale hotarârilor pronuntate urmare a promovarii actiunii în revendicare de catre reclamanta asupra aceluiasi imobil, împotriva statului.

Intimatul E.N. a invocat, ca exceptie de ordine publica, existenta autoritatii de lucru judecat în raport de decizia nr. 232 din 20 februarie 1997 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a IV-a civila, prin care s-a respins în mod irevocabil actiunea în revendicare promovata de autoarea reclamantei în privinta imobilului în care este situat si apartamentul intimatului.

Examinând cu prioritate aceasta exceptie, Curtea urmeaza sa constate caracterul ei nefondat.

Astfel, potrivit deciziei invocate ca producând efectele autoritatii lucrului judecat, în sensul interzicerii reluarii verificarii jurisdictionale, a fost respinsa actiunea în revendicare cu motivarea esentiala ?ca instantele nu erau competente sa judece respectivul litigiu, nefiind întrunite cerintele art. 14 si urm. din Legea nr. 112/1995?.

Or, pentru ca o hotarâre sa intre în puterea lucrului judecat si sa asigure astfel, imutabilitatea celor statuate jurisdictional, este necesar ca ea sa fi transat pretentiile deduse judecatii.

O hotarâre ce respinge cererea sub motiv ca ea nu ar fi de competenta instantelor judecatoresti, nu se pronunta în nici un fel asupra fondului raportului juridic dedus judecatii, pentru a se putea sustine ca ea se opune apoi, cu autoritatea lucrului judecat, exceptia invocata având de aceea caracter nefondat.

Referitor la criticile din recurs, desi neîncadrate în drept, urmeaza sa se constate, în aplicarea dispozitiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., ca formularea motivelor, vizând aplicarea gresita a doua principii de drept (al bunei-credinte si al imposibilitatii transmiterii mai multor drepturi decât are autorul), face posibila încadrarea acestora în dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Raportat la aspectele de nelegalitate invocate si retinând hotarârile judecatoresti depuse în faza recursului, Curtea urmeaza sa constate caracterul fondat al caii de atac exercitate, potrivit urmatoarelor considerente:

- Stabilindu-se în cauza ca preluarea imobilului s-a facut în mod nevalabil de catre stat, consecinta care trebuia dedusa era aceea ca bunul a ramas în patrimoniul autoarei reclamantei.

În acest sens, prin sentinta civila nr. 1816 din 7 decembrie 1999 a Tribunalului Bucuresti, sectia a IV-a civila, (ramasa irevocabila prin decizia nr. 4326 din 24 mai 2005 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, sectia civila si de proprietate intelectuala) s-a admis actiunea în revendicare formulata de reclamanta G.L. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucuresti, care a fost obligat sa lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat în Bucuresti.

Ca atare, dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut, date fiind efectele declarative ale hotarârii pronuntate în cazul actiunii în revendicare, cu efect retroactiv.

De aceea, prin respingerea actiunii promovate de reclamanta împotriva dobânditorului imobilului (în conditiile Legii nr. 112/1995) înseamna într-adevar, sa se aduca atingere principiului potrivit caruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo dat quod non habet).

Faptul ca pârâtul-intimat ar fi fost de buna-credinta la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare (asa cum a statuat prima instanta a fondului) îi salveaza într-adevar actul de la nulitate, în conditiile prevazute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acelasi timp însa, prin hotarâre irevocabila s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, iar din momentul recunoasterii acestui drept, care s-a facut, astfel cum s-a mentionat deja, cu caracter retroactiv, reclamanta avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si libertatilor fundamentale (în acest sens si cauza Strain si altii împotriva României).

De aceea, prin respingerea actiunii îndreptate împotriva chiriasului-dobânditor ar însemna ca reclamanta sa fie lipsita de bunul sau, recunoscut irevocabil pe cale judecatoreasca si ar însemna o atingere adusa art. 1 din Protocolul nr. 1 mentionat anterior (prin aceea ca statul a înstrainat un bun asupra caruia nu avea titlu).

Aceste aspecte, rezultate din înscrisurile noi depuse în faza recursului (hotarârea judecatoreasca împotriva statului) pun în discutie raportul dintre norma interna si cea internationala.

Astfel, daca din perspectiva dispozitiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, încheierea cu buna-credinta a contractului de vânzare-cumparare îl salveaza pe acesta de la nulitate, paralizând ca ultima înstrainare recunoscuta valabila asupra bunului, actiunea în revendicare a adevaratului proprietar, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 înseamna dimpotriva, ca reclamanta care detinea un bun, recunoscut ca atare, nu poate fi lipsita de acesta, prin ingerinta statului (care a procedat la înstrainare) si prin neacordarea unei despagubiri corespunzatoare (deci, prin neasigurarea proportionalitatii ingerintei în dreptul de proprietate al reclamantei).

Cum în caz de conflict între norma interna si cea internationala are preeminenta norma internationala [art. 20 alin. (2) din Constitutie], urmeaza ca în aplicarea dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (incidente în cauza datorita existentei unei hotarâri irevocabile care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei împotriva statului), sa se constate caracterul nelegal al solutiei care a respins actiunea în revendicare a reclamantei.

- În privinta efectelor bunei-credinte la încheierea contractului de vânzare-cumparare (aspect retinut de prima instanta a fondului si necontestat în caile de atac), ele urmeaza a se produce, astfel cum corect sustine recurenta, prin mentinerea valabilitatii actului juridic. Fiind evins în aceste conditii, intimatul-pârât va avea însa posibilitatea sa se întoarca împotriva înstrainatorului pentru a pretinde daune-interese, efectele bunei-credinte manifestându-se pe acest plan.

În consecinta, fata de considerentele expuse, recursul urmeaza sa fie admis pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si modificata decizia atacata, în sensul respingerii apelului ca nefondat.

 

 

Inapoi la Hotarari interne.