Inapoi la pagina Hotarari interne.

 

Imobil preluat de stat în mod abuziv. Actiune pentru constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare cumparare a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Dispozitie a primarului de acordare a masurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Nelegalitatea dispozitiei.

 

Cuprins pe materii Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat de stat în mod abuziv. Actiune pentru constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare cumparare a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Dispozitie a primarului de acordare a masurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

 

Index alfabetic. Drept civil.

-          Imobil preluat de stat în mod abuziv.

-          Actiune pentru constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare cumparare a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995

 

Legea nr. 10/2001: art. 1 alin. (2), art. 3, art. 46, art. 47 alin. (2).

 

Dispozitia primarului privind acordarea de masuri reparatoriiprin echivalent  pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu este legala atât timp cât nu s-a solutionat definitiv si irevocabil actiunea  în constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare  încheiate cu fostii chiriasi.

 

Î.C.C.J., Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 535 din 19 ianuarie 2006.

 

Prin decizia civila nr.  750/A din 10 septembrie 2004 a Curtii de Apel Bucuresti sectia a III – a civila s-a admis apelul contestatoarei D.C.D.I. împotriva sentintei civile nr. 72 din 27 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucuresti , sectia a IV – a civila pe care a schimbat-o în parte în sensul ca s-a admis contestatia si s-a dispus anularea partiala a dispozitiei nr. 1113 din 10 iulie 2003 emisa de Primarul general al municipiului Bucuresti cu privire la prevederile art. 1 alin. (2), referitoare la masurile reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivarea hotarârii sale, instanta de apel a apreciat, printre altele, ca masura mai sus mentionata este nelegala, deoarece s-a nesocotit notificarea contestatoarei ca persoana îndreptatita conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 prin care aceasta a propus unitatii detinatoare suspendarea procedurii administrative de retrocedare a apartamentului  2 de la etajul I al imobilului pâna la solutionarea irevocabila a cauzei ce a format obiectul dosarului  nr. 9142/2002 al Judecatoriei Sectorului 3 Bucuresti, unde s-a formulat cerere în constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare nr. 41 si 76 din 11 decembrie 1996.

În situatia data, curtea de apel a retinut ca a fost îndeplinita de catre contestatoare obligatia legala de notificare a existentei unei actiuni în justitie formulata potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, astfel ca persoana notificata trebuia sa faca aplicarea art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind suspendarea procedurii de restituire a apartamentelor mai sus mentionate, în loc sa stabileasca masuri reparatorii, prin echivalent, în legatura cu apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva susnumitei decizii a declarat recurs Municipiul Bucuresti prin Primar general care sustine ca hotarârea este data cu aplicarea gresita a legii.

Recurentul considera ca exceptarea de la restituirea în natura a apartamentelor înstrainate în baza Legii nr. 112/1995 este gresita din moment ce prin aceeasi dispozitie se stabilesc despagubiri, astfel ca nu este prejudiciata contestatoarea si cu atât mai mult cu cât aceasta nu a facut dovada relei credinte a pârâtilor.

Recursul este nefondat.

Masura din dispozitia recurentului privind acordare de masuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu poate fi legala atâta timp cât nu a fost solutionata definitiv si irevocabil actiunea în constatarea nulitatii absolute a contractelor încheiate cu fostii chiriasi, în legatura cu o astfel de solicitare existând o notificare, prin executorul judecatoresc, din partea contestatoarei catre recurent, spre a se suspenda procedura administrativa, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Ignorând o astfel de cerere, determinata de cauza prin care se tinde a se valida sau nu titlu emis în temeiul Legii nr. 112/1995, nu este legal a se stabili, actualmente, masuri reparatorii prin echivalent fata de pretentia contestatoarei de restituire în natura a întregului imobil revendicat, deoarece numai contestatoarea, ca persoana îndreptatita în temeiul art. 3 din Legea nr. 10/2001, are latitudinea sa aleaga în limitele permise de lege masura reparatorie în cazul preluarii abuzive de catre stat.

Ca atare, recursul a fost respins ca nefondat.

 

Revendicare imobiliara. Titluri de proprietate invocate atât de reclamant cât si de pârât. Rezolvari

 

Cuprins pe materii :  Drept civil. Drepturi reale. Dreptul de proprietate imobiliara. Revendicare. Titluri de proprietate invocate atât de reclamant cât si de pârât. Rezolvari

 

Index alfabetic : Drept civil

-          proprietate imobiliara

-          titluri de proprietate

-          revendicare

 

C.civ., art.480, art.786

            În cadrul actiunii în revendicarea unui imobil, pentru care atât reclamantul cât si pârâtul invoca titluri, se face o comparare a titlurilor, dându-se efecte aceluia mai bine caracterizat.

            Prioritatea titlului este un element esential, si, în raport cu efectul retroactiv al hotarârii de partaj, dedus din art. 786 C.civ., data titlului este aceea a dobândirii bunului ce a revenit unui copartajant.

            Cumpararea imobilului de la adevaratul proprietar este, de asemenea, un element esential în stabilirea prioritatii titlului, fata de titlul obtinut prin compararea bunului de la un proprietar aparent care a actionat cu rea-credinta.

I.C.C.J., sectia civila si de proprietate intelectuala,

decizia nr.5613 din 24 iunie 2005

 

 

La 18 decembrie 2003, reclamanta A.E. a chemat în judecata pe pârâta S.L., solicitând sa se dispuna:

- obligarea pârâtei de a-i lasa în deplina proprietate si linistita posesie apartamentul nr.5 situat în Bucuresti, str. Mr.Câmpeanu nr.66, Bl.37, sc.A, et.1, sector 1;

- evacuarea acesteia din apartamentul în litigiu.

În motivarea actiunii în revendicare, întemeiata pe prevederile art.480 Cod civil si bazata pe compararea de titluri, reclamanta a aratat în esenta ca, fiind necasatorita, a dobândit ca bun propriu un apartament în Bucuresti, Aleea Zorelelor nr.5, pe care l-a vândut dupa încheierea casatoriei cu numitul D.A., în anul 1985, datorita interdictiei legale pentru soti de a avea doua imobile în proprietate. Cu pretul obtinut s-a achitat avansul pentru dobândirea, împreuna cu D.A., dar prin contributia exclusiva a reclamantei, a apartamentului în litigiu. Ulterior divortului dintre reclamanta si D.A., prin hotarârea judecatoreasca de partaj (sentinta civila nr.9082 din 8 iunie 1999 a Judecatoriei sectorului 1, ramasa irevocabila) s-a constatat aceasta contributie exclusiva, iar imobilul a fost atribuit reclamantei.

Aceasta hotarâre nu si-a putut însa produce efectele întrucât în timpul casatoriei, fara stirea reclamantei, numitul D.A. a vândut apartamentul pârâtei, care se prevaleaza de împrejurare ca ar fi dobânditor de buna-credinta.

În aceste conditii, reclamanta a solicitat sa se constate, cu consecintele juridice aferente admiterii actiunii în revendicare, ca o comparare a titlurilor îi este favorabila, deoarece:

- ca urmare a efectului declarativ al partajului, titlul sau este mai vechi, datând din anul 1985;

- titlul este mai bine caracterizat, provenind de la adevaratul proprietar – Statul Român;

- a avut loc transcrierea iar actul s-a încheiat în conditii ce exclud orice rea-credinta din partea reclamantei.

Pârâta a formulat întâmpinare, aratând în esenta ca este dobânditor de buna-credinta iar titlul sau are prioritate întrucât este mai vechi si transcris; ca, hotarârea judecatoreasca de partaj, invocata de reclamanta, este lipsita de eficienta în conditiile în care apartamentul îi fusese deja vândut.

Judecatoria sectorului 1, prin sentinta civila nr.1788 din 11 martie 2004, a respins actiunea ca nefondata, retinând în esenta ca:

- apartamentul a fost dobândit de numitul D.A., (fostul sot al reclamantei), care  l-a si înstrainat ulterior, catre pârâta;

- hotarârea judecatoreasca de partaj are efect relativ, numai între parti si nu poate fi opusa pârâtei, care are un titlu valid si dobândit cu buna-credinta.

Apelul declarat de reclamanta a fost admis prin decizia civila nr.606 din 16 iunie 2004 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VII-a civila si litigii de munca, dispunându-se schimbarea în totalitate a solutiei în sensul admiterii actiunii si obligarii pârâtei sa lase reclamantei în deplina proprietate si posesie imobilul revendicat, cu consecinta evacuarii pârâtei din apartament.

  Curtea de apel a avut în vedere ca, datorita efectului declarativ al partajului, dreptul de proprietate exclusiva asupra bunului s-a nascut în favoarea reclamantei înca în momentul dobândirii (anul 1985), ea având un titlu valabil cu mult anterior celui al pârâtei (anul 1995).

Pe de alta parte, pârâta a dobândit apartamentul în conditii de fapt care tind a rasturna prezumtia de buna-credinta, ea având suficiente elemente din care sa traga concluzia ca bunul comun este înstrainat de sot fara acordul sotiei, reclamanta în prezenta cauza.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta,   sustinând în esenta ca:

- pârâta este adevaratul proprietar al bunului;

- reclamanta nu si-a dovedit dreptul de proprietate;

- dreptul pretins de reclamanta nu îi este opozabil;

- actul de vânzare-cumparare a fost încheiat cu buna-credinta.

În dezvoltarea recursului s-a sustinut ca apartamentul a fost proprietatea exclusiva a lui D.A., (sotul reclamantei) care a înstrainat bunul în mod valabil, iar reclamanta nu a facut dovada dreptului de proprietate. Pe de alta parte, hotarârea de partaj, dintre reclamanta si fostul sau sot, nu are efecte decât între acestia, nu si fata de pârâta, care este un tert. Buna-credinta a pârâtei este dovedita de împrejurarile în care a fost încheiat actul de vânzare-cumparare, reclamanta fiind cea careia i se poate imputa reaua-credinta.

 Înalta Curte retine ca decizia recurata este legala si temeinica. 

Actiunea în revendicare, formulata de reclamanta si întemeiata pe teza compararii de titluri, este admisibila în raport de datele concrete ale cauzei.

Atât reclamanta cât si pârâta invoca titluri valabile cu privire la acelasi bun, iar compararea lor îi este favorabila reclamantei (din aceasta cauza motivele de recurs formulate de pârâta privind valabilitatea titlului ei si buna sa credinta sunt fara relevanta).

 Recurenta-pârâta este în posesia unui titlu valabil asupra bunului, care este, însa, mai slab caracterizat decât cel invocat de reclamanta si nu îi poate fi opus acesteia.

Nu poate fi primita  critica referitoare la lipsa dovezilor privind calitatea reclamantei de proprietar al apartamentului; de la înscrisul atestând dobândirea si posesia la hotarârea judecatoreasca definitiva si irevocabila de partaj, toate probele atesta calitatea reclamantei de proprietar initial al apartamentului, consolidata si devenita exclusiva, cu efect retroactiv, prin caracterul declarativ al hotarârii de partaj, în conditiile art.786 Cod civil. Este reala împrejurarea ca recurenta-pârâta este un tert în raport de hotarârea irevocabila de partaj si ca fata de ea autoritatea de lucru judecat nu opereaza ca si fata de parti; nu mai putin însa, ordinea juridica si stabilitatea raporturilor civile dintr-o societate impun ca împrejurarile definitiv stabilite prin judecata (în speta contributia exclusiva a reclamantei la dobândirea bunului si calitatea ei de proprietar) sa nu mai poata fi puse ulterior în discutie.

Pe de alta parte, prioritatea titlului reclamantei a fost corect stabilita pe baza a doua elemente esentiale:

- anterioritatea (drept dobândit cu 10 ani mai devreme decât pârâta);

- cumpararea bunului de la adevaratul proprietar (Statul Român, prin fostul I.C.V.L.) si nu de la un proprietar aparent care a actionat cu rea-credinta.

În privinta pretinsei netranscrieri a dreptului de catre reclamanta situatia publicitatii imobiliare a fost influentata de înstrainarea bunului, facuta cu rea-credinta de D.A. pe timpul partajului, astfel încât o astfel de împrejurare nu-i poate fi imputata reclamantei.

Asa fiind, cum toate criticile formulate nu releva existenta vreunui motiv de casare si modificare a deciziei, care este legala si temeinica, recursul a fost respins ca nefondat. 

decizia (5613/2005) 

 

Revendicarea imobilului donat statului. Nulitatea absoluta a donatiei. Revendicarea imobilului vândut de stat chiriasului. Compararea titlurilor de proprietate

 

Cuprins pe materii :  Dreptul civil. Dreptul de proprietate privata. Nulitatea absoluta a actului prin care imobilul a fost donat statului. Revendicarea imobilului vândut la stat chiriasului în baza Legii nr. 112/1995. Compararea titlurilor de proprietate

 

Index alfabetic : Dreptul civil

-          imobil preluat de stat prin donatie si vândut chiriasului

-          donatia imobilului catre stat

-          nulitatea donatiei

-          contract de vânzare-cumparare întemeiat pe Legea nr.112/1995

-          revendicare; compararea titlurilor de proprietate

-          titlu de proprietate (compararea titlurilor)

 

C.civ., art. 480-481

Legea nr.112/1995

 

            Contractul prin care statul a vândut chiriasului, în temeiul Legii nr. 112/1995, locuinta ce-i fusese donata de proprietarul initial, nu este  nul absolut daca a fost încheiat anterior constatarii nulitatii absolute a titlului statului si, respectiv, a contractului de donatie.

            Într-o asemenea situatie, în cadrul actiunii în revendicare introdusa de proprietarul initial în baza art. 480 si urm. C.civ., - anterior Legii nr. 10/2001 – se face o comparare a titlurilor de proprietate si se va da eficienta titlului cel mai bine calificat.

 

I.C.C.J., sectia civila si de proprietate intelectuala,

decizia nr. 5676 din 28 iunie 2005

 

Tribunalul Bucuresti, sectia a-IV-a civila, prin sentinta civila nr.971 din 5 octombrie 2000, a admis în parte actiunea precizata, întemeiata pe dispozitiile art.480 C.civ., formulata de reclamanta V.I. împotriva pârâtelor Primaria Municipiului Bucuresti, SC „Apolodor” SA si M.I. – si în contradictoriu cu intervenientii C.C. si V.P., mostenitorii sotului reclamantei introdusi în cauza potrivit art.58 C.proc.civ., – si a obligat pârâtele sa lase reclamantei si intervenientilor în interes propriu, în deplina proprietate si linistita posesie un apartament situat în Bucuresti; Prin aceeasi sentinta s-a respins constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare nr.4701/1998, intervenit între pârâti apreciind ca nu au fost încalcate dispozitiile Legii nr.112/1995.

S-a retinut ca apartamentul în litigiu a fost dobândit de reclamanta si defunctul sau sot V.D. în anul 1951, conform contractului de cumparare nr.5419 din 19 decembrie 1951.

Ulterior, apartamentul a fost donat statului, donatia fiind nula absolut, pentru lipsa cauzei, conform sentintei civile nr.17.555 din 25 noiembrie 1998 a Judecatoriei Sector 2 Bucuresti.

S-a mai retinut ca pârâta M.I. a ocupat apartamentul în litigiu în calitate de chirias iar, ulterior, în baza contractului de      vânzare-cumparare nr.4701/1998, încheiat cu pârâta SC „Apolodor” SA în baza Legii nr.112/1995.

Desi reclamanta a sustinut ca titlul pârâtei este lovit de nulitate absoluta, fiind încheiat în fraudarea legii, tribunalul a respins aceasta cerere ca nefondata motivat de faptul ca respectivul contract de vânzare-cumparare a fost încheiat la data de 16 iulie 1998 cu respectarea conditiilor prevazute de Legea nr.112/1995 întrucât constatarea nulitatii titlului statului si respectiv a contractului de donatie au avut loc ulterior prin sentinta civila 17.555 din 25 noiembrie 1998.

Procedând, însa, la compararea titlurilor de proprietate ale celor doua parti, tribunalul a dat eficienta titlului reclamantei, respectiv contractului de vânzare-cumparare nr.5416 din 19 decembrie 1951 si nu titlului pârâtei care-l reprezinta contractul de vânzare-cumparare nr.4701/1998.

Aceasta deoarece s-a apreciat ca reclamanta a dobândit de la autorul al carui drept era mai preferabil în comparatie cu pârâta care a dobândit de la un autor al carui titlu era lovit de nulitate absoluta.

Solutia a fost data ca o aplicatie a principiului „nemo plus juris ad allium transferre potest, quam ipse habet”, reclamanta facând dovada ca autorul sau a avut un titlu preferabil.

Curtea de Apel Bucuresti, sectia a-III-a civila, prin decizia civila nr.98/A din 1 martie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtii Municipiul Bucuresti si M.I. 

Pârâta M.I. – cumparatoare de la stat a locuintei – a declarat  recurs, cu solicitarea de a fi respinsa actiunea reclamantei pentru urmatoarele motive:

a) nu este aplicabil spetei principiul „nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însusi” de vreme ce înstrainarea apartamentului în litigiu nu era afectata de nici-o interdictie;

b) în mod gresit instantele au stabilit prin comparare de titluri un drept preferabil pentru intimatii reclamanti de vreme ce recurenta a fost de buna-credinta la momentul cumpararii apartamentului în litigiu, iar reclamanta si intervenientii de rea-credinta, de vreme ce nu au notificat-o pe chiriasa despre intentia lor de revendicare a acestui apartament.

Criticile nu sunt întemeiate.

Sustinerea prima nu poate fi primita întrucât statul nu a avut un titlu de proprietate legal dobândit în conditiile art.644-645 C.civ., de vreme ce actul de donatie prin care acesta a devenit proprietarul acestui imobil – ca urmare a constatarii nulitatii sale absolute prin sentinta civila nr.17.555/1998 a Judecatoriei Sector 2 Bucuresti – a fost desfiintat cu efect retroactiv, din chiar momentul întocmirii sale – 28 decembrie 1962. Este evident, astfel, ca vânzatorul, care s-a dovedit un non-dominus, a înstrainat ceea ce nu a avut în proprietate.

Este de asemenea neîntemeiata si critica cu privire la admisibilitatea operatiunii juridice privind compararea titlurilor întrucât prezenta cauza se judeca pe dreptul comun – temeiul de drept al actiunii introductive de instanta constituindu-l art.480 si urm. C.civ. (iar legea speciala cu procedura ei specifica L:112/1995).

În atare situatie, instanta de judecata aflându-se în prezenta a doua acte de înstrainare, asupra aceluiasi imobil, avea obligatia sa verifice care este actul preferabil, adica care este actul care, provenind de la un proprietar necontestat, care a intrat în circuitul civil mai înainte, lucru pe care instantele l-au facut în mod judicios, stabilind ca actul de proprietate al reclamantei si sotului sau, respectiv contractul de vânzare-cumparare nr.5416/19 decembrie 1951, transcris sub nr.4988/20 decembrie 1951 este un act autentic de vânzare-cumparare, intrat în circuitul civil în anul 1951,  necontestat sau desfiintat vreodata pâna la data introducerii actiunii.

Dimpotriva, actul de proprietate al pârâtei-recurente, adica contractul de vanzare-cumparare nr.4701  din 16 iulie 1998, încheiat cu Municipiul Bucuresti prin SC „Apolodor” SA, provine de la un vânzator al carui titlu a fost desfiintat cu efect retroactiv – care nu a fost niciodata proprietar – act care nu a fost transcris sau intabulat în C.F. vreodata.

În raport cu cele expuse buna-credinta a cumparatorului ulterior este lipsita de semnificatie juridica în cauza – asemenea celorlalte consideratii privind notificarea si aplicarea Legii nr.112/1995 astfel cum s-a retinut implicit si de instantele anterioare.

În consecinta, admiterea actiunii este urmarea unei corecte aplicari   a dispozitiilor art.480,481 C.civ., astfel încât recursul s-a respins ca nefondat.

 

(5676/2005)

 

Proprietate preluata de stat în baza Decretului nr. 134/1949, si în baza Decretelor nr. 218/1960 si nr. 712/1966. Revendicare

 

Cuprins pe materii :  Drept civil. Drepturi reale. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 134/1949 si a Decretelor nr. 218/1960 si nr. 712/1966. Farmacie nationalizata si ulterior privatizata. Cerere de restituire

 

Index alfabetic :

-          dreptul de proprietate

-          nationalizarea farmaciei (Decretul nr. 194/1949)

-          imobil preluat de stat în baza Decretelor nr.218/1960 si nr. 712/1966

-          privatizare

-          revendicare

 

                                                                Constitutiile din 1952 si 1965

C.civ., art. 480-481

Legea nr. 134/1949

Decretele nr. 218/1960 si nr. 712/1966

 

            1. Statul nu are titlu valabil, pentru partea din imobilul farmacie nationalizata prin Decretul nr. 134/1949, daca preluarea s-a facut pe numele chiriasului, iar nu pe numele proprietarului.

            Drept consecinta, nu are titlu legal de proprietate nici societatea comerciala ce invoca dreptul pretins dobândit în cadrul  procesului de privatizare si în temeiul Legii nr. 15/1990.

            2. De asemenea, statul nu are titlu valabil pentru partea din imobil (apartamente) preluate în baza Decretelor nr. 218/1960 si nr. 712/1966 deoarece nu s-au respectat Constitutiile din 1952 si 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind dispozitiilor art. 481 C. civ., potrivit carora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si privind o dreapta si prealabila despagubire”.

            3. Actiunea în revendicare, introdusa anterior intrarii în vigoare a Legii nr.10/2001, este admisibila si se solutioneaza în baza art. 480 C.civ., iar nu conform primei legi citate.

 

I.C.C.J., sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 3145 din 20 aprilie 2005

 

La data de 13 septembrie 1993, reclamanta A.H. a chemat în judecata pe pârâtii R.A. Confort Urban Constanta (actualmente R.A. – Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta), Consiliul Local al Municipiului Constanta si Oficiul Farmaceutic Constanta pentru a fi obligati sa-i lase în deplina proprietate si posesie un imobil situat în Constanta, - compus din parter, ocupat de o farmacie, si sase apartamente la etajele superioare – nelegal preluate de stat si în parte privatizat.

La 12 aprilie 1994, V.I. si altii au formulat cerere de interventie accesorie în favoarea pârâtilor R.A. Confort Urban Constanta si Consiliului Local Constanta prin care au cerut respingerea actiunii   pentru lipsa calitatii procesuale active a reclamantei.

La 19 noiembrie 1997, I.S. si altii au formulat cerere de interventie în nume propriu prin care au solicitat ca pârâtii Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, Consiliul Local Constanta, R.A. – E.D.P.P. Constanta si Oficiul Farmaceutic Constanta sa fie obligati sa le lase în deplina proprietate acelasi imobil, ce a apartinut tatalui lor si al reclamantei,  bun ce nu a fost legal nationalizat sau preluat cu vreun alt titlu de Statul Român.

  Tribunalul Constanta, sectia civila, prin sentinta nr.387 din 17 mai 1999, a admis actiunea principala si cererea de interventie în nume propriu. A obligat pe pârâti si pe intervenientii accesorii sa restituie în deplina proprietate reclamantei si intervenientilor principali imobilul.   A fost respinsa, ca nefondata, cererea de interventie în interes alaturat.

  Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, prin încheierea nr.2464 din 18 iunie 2002, a admis cererea formulata de reclamanta si intervenientii principali si a stramutat judecarea procesului de la Curtea de Apel Constanta, la Curtea de Apel Galati.

Curtea de Apel Galati, sectia civila, prin decizia nr.99/A               din 25 iunie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice si a schimbat în parte sentinta Tribunalului Constanta în sensul ca s-au respins actiunea principala si cererea de interventie în interes propriu împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, pentru lipsa calitatii procesuale pasive a acestuia, fiind mentinute celelalte dispozitii ale sentintei.

Cu o larga motivare, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâtii S.C. Heliofarm S.A. Constanta, Consiliul Local al Municipiului Constanta, R.A. Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta, precum si apelurile intervenientilor accesorii V.I. si altii.

Împotriva hotarârii data în apel, au declarat recurs pârâtele Regia Autonoma Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta si S.C. Heliofarm S.A. Constanta, precum si intervenientii accesorii. 

În motivarea recursului declarat, pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta aduce hotarârilor judecatoresti date în cauza urmatoarele critici: reclamanta si intervenientii principali nu au calitate procesuala activa justificat de aceea ca autorul acestora a figurat ca proprietar al imobilului în rolul fiscal pâna în 1947, astfel ca în anul 1948, când a fost arestat pentru infractiunea de detinere de obiecte din aur, pierduse proprietatea imobilului care ar fi apartinut de drept persoanei ce detinea farmacia; imobilul revendiat a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr.218/1960 si Decretului nr.712/1996.

Pârâta S.C. Heliofarm S.A. a invocat urmatoarele motive de casare: instantele nu au lamurit inadvertentele de nume si prenume dintre autor si mostenitori, care se puteau lamuri prin diferite posibilitati, inclusiv pe calea unei actiuni în constatare, astfel ca legitimarea calitatii de mostenitori a ramas precara; nu s-a lamurit situatia juridica a imobilului la data condamnarii autorului N.I., respectiv daca odata cu condamnarea s-a dispus si confiscarea averii; recurenta sustine ca a dobândit proprietatea imobilului ca efect al legii nr.15/1990 si a contractelor de vânzare-cumparare încheiate cu fostul F.P.S. si F.P.P. si în mod nejustificat s-a refuzat introducerea acestora în cauza; solutionarea pricinii trebuia rezolvata în temeiul  prevederilor Legii nr. 10/2001.  

Intervenientii accesorii au invocat urmatoarele motive de casare: decizia data în apel este nula absolut, fiind pronuntata cu încalcarea dreptului la aparare; decizia recurata nu contine motivele de fapt si de drept pe care se întemeiaza; solutionarea cauzei s-a facut în contradictoriu cu alte parti decât acelea cu care au înteles reclamantii sa se judece, critica vizând admiterea actiunii si fata de intervenientii accesorii; instantele nu au lamurit neconcordantele existente între numele autorului si cele ale mostenitorilor si nu s-a facut dovada identitatii între imobilul ce a apartinut autorului si cel revendicat.

Recursurile nu sunt fondate.

Potrivit contractului de vânzare-cumparare din 12 martie 1937 si transcris la grefa Tribunalului Constanta sub nr.1819 din aceeasi data, numitul I.B. (bunicul reclamantei si intervenientilor principali) a vândut fiului sau N.I. suprafata de 175 mp teren situata în Constanta.   În actul de vânzare-cumparare vânzatorul a stipulat ca nemiscatorul îl detine în temeiul unor acte mai vechi transcrise sub nr.809/1908, nr.808/1892 si nr.157/1888, ceea ce demonstreaza sustinerea reclamantei ca terenul a apartinut, din vechime, familiei sale. 

La data de 20 martie 1937, cumparatorul N.I. (tatal reclamantei si al intervenientilor principali) primeste de la Primaria Municipiului Constanta autorizatia nr.7718 pentru ca pe terenul astfel cumparat sa edifice o constructie compusa din subsol, trei etaje si mansarda, având: „la subsol 4 magazii si 5 pivnite; la parter 4 pravalii; scara principala si scara de serviciu; la etaje 4 apartamente cu total de 40 încaperi iar la mansarda 7 încaperi”. 

Ca numitul N.I. a ridicat constructia, rezulta atât din faptul ca în perioada 1942-1947 a fost înscris cu acest imobil la matricola nr.20 a circumscriptiei financiare, cât si din raportul de expertiza întocmit la instanta de fond care a constatat ca imobilul   a fost construit de N.I. asa încât, contrar criticilor aduse prin recursuri, instantele au identificat corespunzator imobilul revendicat.

Din relatiile obtinute de la Serviciul Român de Informatii (adresa nr.22591/15 aprilie 1999) rezulta ca autorul reclamantei si al intervenientilor principali „a fost arestat pentru cercetari” în perioada 05.07.1948-12.12.1952, când a fost pus în libertate, iar apoi, în anul 1959, a fost condamnat la 3 ani închisoare deoarece „a cumparat 4(patru) monede de aur, cu valoare istorica”. Nu rezulta ca împotriva autorului partilor s-ar fi luat masura confiscarii averii, iar bunul revendicat ar fi facut obiectul acestei masuri.

Potrivit certificatului de calitate de mostenitor nr.46 din 15 mai 2003, eliberat de B.N.P., I.N. a decedat la 5 martie 1963 si a lasat ca mostenitori pe reclamanta fiica si pe intervenientii principali în calitate de fii. Pe cale de consecinta, nu exista neconcordanta între persoana autorului, adevaratul proprietar al mostenitorului si mostenitorii revendicanti, actul invocat facând, potrivit legii, aceasta dovada deplina, pâna la anularea lui prin hotarâre judecatoreasca.

Pârâtii si intervenientii accesorii au sustinut ca imobilul a trecut în proprietatea statului, spatiile de la parter în baza Decretului n.134/1949, iar apartamentele în baza Decretului nr.218/1960 si nr.712/1966.

Cu referire la spatiile de la parterul imobilului instantele au retinut corect ca Decretul nr.134/1949 nu a putut constitui pentru Statul Român un titlu valabil de dobândire a bunului, deoarece nationalizarea nu a operat pe numele adevaratului proprietar, ci pe numele chiriasului V.G., care detinea precar o parte din spatiile de la parter, cu destinatia de farmacie.

Pe de alta parte, fata de împrejurarea ca reclamanta si intervenientii principali au solicitat sa se constate nevalabilitatea titlului statului si ulterior, a titlului exhibat de pârâta-recurenta S.C. Heliofarm S.A. Constanta, instantele, în conformitate cu dispozitiile art.6 din Legea nr.213/1998, aveau tocmai aceasta obligatie de a analiza valabilitatea titlurilor fata de Constitutie, tratatele internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii imobilului de catre stat.

Astfel, Decretele nr.218/1960 si nr.712/1966 nu au respectat prevederile Constitutiilor din 1952 si 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind si dispozitiilor art.481 C.civ. potrivit carora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”. Întrucât, în ierarhia actelor normative, atât Constitutia, cât si Codul civil, ca lege organica, au prioritate, urmeaza ca cele doua decrete enuntate mai sus sa nu aiba aplicabilitate, astfel ca bunurile ce au format obiectul acestora pot fi revendicate de adevaratii proprietari sau de mostenitorii acestora.

Întrucât imobilul revendicat nu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil si bunul nu a iesit, legal, din patrimoniul adevaratului proprietar, respectiv a mostenitorilor acestuia, pârâta-recurenta S.C. Heliofarm S.A. Constanta nu poate opune cu succes reclamantei si intervenientilor principali contractul de vânzare-cumparare încheiat cu fostul F.P.S. si F.P.P., actele de proprietate ale reclamantilor fiind de preferat fata de faptul ca emana de la adevaratul proprietar si, având o data mai veche, sunt mai bine caracterizate.

Hotarârile pronuntate în cauza au respectat dreptul la aparare a tuturor partilor, inclusiv a intervenientilor accesorii, carora, în calitate de chiriasi în imobilul revendicat, deci de simpli detentori precari, li s-au îngaduit sa-si formuleze aparari proprii. 

Întrucât art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 confera persoanei îndreptatite optiunea de a alege calea acestei legi ori sa continue judecata începuta anterior conform dreptului comun, se constata ca reprosul adus instantelor în sensul ca nu au solutionat cauza potrivit legii noi se priveste ca nefondat.

Fata de cele ce preced, recursurile declarate de  cele doua pârâte si de cei patru intervenienti accesorii fiind nefondate au fost respinse în consecinta.

Cu referire la recursul promovat de intervenientul accesoriu L.C. este de observat ca acesta nu a declarat apel, achiesând astfel la solutia primei instante si ca atare, nu mai poate omisso media,peste calea de atac a apelului, sa o deduca judecatii recursului, astfel ca demersul judiciar al acestei parti este inadmisibil.

 

 

Inapoi la pagina Hotarari interne.